Cei de pe urmă...

Evanghelia după Internet (VIII)

motto:
„In comfort of being digital, we forget the enormous leverage a single Net connection provides to, say, a rural primary school in one of the hundred poorest nations. In these places, there are no libraries and almost no books; the schoolhouse is sometimes a tree. To suddenly have access to the world's libraries - even at 4800 bits per second - is a change of such magnitude that there is no way to understand it from the privileged position of the developed world.”

N. Negroponte - The third shall be first
Wired 6.01, January 1998

...Vor fi tot cei de pe urmă, îmi spuneam într-o seară la GDS (vedeţi www.agora.ro/online sau www.aol.ro, articolul „Coloana Infinetului”), pe când discuţia despre accesul românilor la Internet o lua prin bălării. „Dar trebuie să înghiţi reclama!” spunea moderatorul acelei întâlniri. Venise vorba despre programele de e-mail oferite gratuit mai la tot pasul pe piaţa americană. Presupunând că asist la emiterea unei lozinci, l-am întrebat cum îşi închipuie un astfel de „înghiţit”, dar răspunsul îmi spulberă teoria: „Am văzut, nu îmi închipui!”.

Văzuse, dar „telectualismul” de care suferă societatea românească îl împiedicase să sesizeze esenţialul. Ar fi foarte important ca în România să fie e-mail gratuit – mai ales că telefonul, prin graţia monopolului de stat, a devenit prohibitiv – chiar dacă, pentru a plăti aceasta, va fi sacrificat un spaţiu din fereastra programului de e-mail, 20% să spunem, pentru ca firmele ce participă la finanţarea unei astfel de acţiuni să îşi facă publicitate. Afirmaţia „totul se plăteşte” este deja o banalitate, dar nu e deloc simplu să o foloseşti în mod constructiv, mai ales când acceptarea unui clişeu snob îţi mărgineşte posibilităţile critice. Ironia era că în sală erau prezenţi şi reprezentanţii unei firme care evident venise să-şi facă cunoscute produsele. Aceia nu erau nedoriţi? Sau, pentru că ei sponsorizează Clubul de Internet al GDS, li se accepta cu mărinimie prezenţa? Pentru unii mumă, pentru alţii…

Nu este încă foarte clar faptul că o societate pauperă are o ierarhie foarte strictă a necesităţilor şi, drept urmare, nu există opţiuni. În acest lanţ, calculatorul este un lux iar accesul la informaţie prin Internet devine o legendă. Ori nu ne putem permite nici măcar rămânerea pe loc, care – oricum am lua-o – este, în fapt, un regres. Schema nu este simplă, pentru că nu presupune doar o simplă finanţare, ci un complex de măsuri care să aducă mult mai aproape informaţia. În cadrul ei, principalul efort ar fi încercarea de a schimba mentalităţile puternic înrădăcinate şi care denotă o încremenire într-un limbaj cu nimic mai prejos decât cel al epocii comuniste. Inutili vor fi banii, sponsorizările de orice fel, dacă vom continua să perpetuăm aceleaşi fraze lipsite de conţinut. Plecând de la ideea că reclama e inevitabilă într-o societate care tinde spre economia de piaţă şi liberalism, nu avem decât să o folosim şi să încercăm să-i limităm efectele nocive. Şi nu numai despre reclamă e vorba.

În articolul trecut mă refeream la cazul unui liceu „eliminat” de pe Internet pentru că „au făcut prostii”. Opinia nu e singulară. Am mai auzit-o, tot din partea unor tineri, şi aş vrea să explic în acest context atitudinea mea. Este normal ca un sponsor să îşi retragă „ajutorul” în cazul unor deturnări de obiective sau când înregistrează pagube din cauza propriei bunăvoinţe. Dar oare nu cumva acţiunea a fost prost pregătită? Nu cumva „să-şi facă ei întâi ordine” trădează superficialitate şi cerinţe de altfel inexistente? E foarte frumos să te duci să dai de mâncare unor muritori de foame, dar e înţelept să-i opreşti atunci când vezi că riscă să moară din cauza lăcomiei inerente. Presupunerea că elevii vor putea construi singuri o comunitate care să funcţioneze de la sine – după legi încă nu foarte bine puse la punct – în modelul dat de adulţi este falsă. Când faci o astfel de binefacere, iei în calcul şi posibilele disfuncţionalităţi şi cauţi soluţii. Securizarea, limitarea accesului la căi spre posibile fraude, instruirea unui personal adecvat (în cazul de faţă, a profesorilor), dar şi verificarea lui pentru a nu transforma în poliţie frica de drobul de sare. Sau, dacă vedem că în şcoala respectivă nu găsim posibili administratori de sistem, angajăm unul care să poată urma politica noastră. Veţi spune că este mult mai scump şi vă dau dreptate, dar e posibil ca economia rezultată să fie mult mai mare decât investiţia.

Unul din argumentele cele mai repetate împotriva accesului liber la Internet este: „se uită la site-uri pornografice”. Întâi, ar fi de precizat că lista de locuri „nocive” este mai lungă şi ţine strict de părerile personale ale celor care se pronunţă. Un inocent articol despre reţete culinare din carne de vacă poate părea în India o blasfemie majoră. Apoi, cineva întreba pe bună dreptate: „Bărbaţii ăia care nu permiteau elevilor să se uite la aşa ceva, nu trăseseră cu ochiul măcar odată la Playboy?”. Calculul de care vorbeam trebuie să ia în seamă şi astfel de ipoteze şi mai ales că – într-o proporţie normală – nu suntem obsedaţi sexual. Din cele observate se poate vedea o saturaţie a vizionărilor de acest fel după un timp destul de scurt.

Încet, încet, „fructele oprite” vor fi din ce în ce mai puţin interesante, mai ales dacă vor fi tratate cu indiferenţă sau discutând despre ele. De altfel, nu tuturor le sunt clare noţiunile limitative şi chiar răul şi binele ţin foarte adesea mai mult de cutume decât de o cunoaştere generalizată a lor. Mai utilă ar fi recunoaşterea incapacităţii discursului pedagogic, pentru a-l schimba sau a-l îmbunătăţi, decât o tăiere globală a resurselor. Metodele coercitive, de tip pedeapsă în grup, nu numai că nu dau rezultatele scontate, dar provoacă şi pagube invizibile în prezent, dar care vor atârna greu în balanţa dezvoltării noastre viitoare. Nu avem alt capital care să dea roade în afara unei generaţii aflate acum pe băncile şcolii. Şi educarea ei în spiritul accesului liber la informaţie este o urgenţă care nu poate fi tratată cu duritate.

Cine îşi închipuie că o donaţie este făcută aşa, la întâmplare, se înşeală amarnic. În afara de argumentele financiare, cum ar fi scăderea impozitului celui care face donaţia, mai sunt şi cele strategice. Companiile mari iau în calcul dezvoltarea unor posibile pieţe de desfacere şi, după căderea zidului Berlinului, s-au pomenit cu un imens loc viran de unde pot să-şi aleagă posibilii utilizatori. În acest caz, lucrurile s-au inversat. Concurenţa este a celor care vor să fie ajutaţi, şi nu invers. Acest lucru se pare că nu-l percep firmele româneşti. Piaţa le aparţine şi nu poate fi vorba încă de o adevărată luptă pentru captarea unor felii concurente. În acelaşi timp, este destul de îngustă din cauza preţurilor. Nu vreau să dau sfaturi, dar observ că nu există o strategie care să ducă la mărirea numărului de utilizatori. Toţi aşteaptă să dea lovitura, în loc să-şi pregătească o bază mai largă. Îmi face impresia că anumiţi oameni se comportă ca şi cum am fi deja în occident şi cred că tot ce acolo merge, se poate aplica şi aici fără cea mai mică ajustare. Ori, contextul fiind diferit, rezultatele sunt nu numai nule, ci chiar negative. Aici ar trebui să intervină toţi factorii implicaţi în scurtarea drumului susţinătorilor către noi, începând cu oameni politici, continuând cu firme şi sisteme educaţionale, până la particulari. Nu e vorba numai de zâmbete frumoase şi de gramatica limbii engleze, ci şi de ce facem aici, ca să putem arăta ceva concret, nu imagini voit deformate.

„Computer science has become pop culture. Web locator addresses that are evocative of Unix directory strings accompany pizza ads. Being computer savvy is now a debutante hobby, like being a pop psychologist or an interior decorative. Everyone does it.” (Jaron Lanier, Taking stock, Wired 6.01, January 1998). Evident că o bună parte dintre români nu au ajuns în acest stadiu şi se pune întrebarea: „cînd?” (presupunând că toţi sunt de acord că relaţia calculator - om al viitorului este inevitabilă). Cercul vicios bani - acces nu poate fi rupt unilateral şi peste noapte. Nu se prevede o îmbunătăţire imediată a nivelului de trai, nici mâine, nici peste un an şi nici măcar una a transformării României într-o ţară perfectă.

Dar nici nu putem să aşteptăm la nesfârşit ca alţii să vină de undeva, de nu ştim unde, ca să facă ceva, nu prea ştim ce anume... Într-un program de lucru extins la scara ţării, eu aş opta pentru prioritatea schimbării de mentalitate în ceea ce priveşte impactul Internetului asupra noastră. Nu e vorba de declaraţii festiviste, ci de o regândire a lucrurilor mici, cum ar fi atitudinea faţă de reclamă sau de informaţie.

Cei de pe urmă...

BYTE România - februarie 1998

(C) Copyright Computer Press Agora